Căsătoria lor nu fusese o poveste de început spectaculos, ci o continuitate firească. Douăzeci de ani, o cerere în căsătorie simplă, apoi o viață construită pas cu pas. Copii, apoi nepoți, aniversări, mese de familie, rutine care deveniseră fundația existenței lor.
În timp, iubirea lor devenise mai mult decât emoție. Devenise structură, obișnuință, siguranță. O formă de prezență constantă, în care absența celuilalt părea de neimaginat.
Pierderea și liniștea care a urmat
Moartea lui Martin nu a fost doar un eveniment, ci o ruptură lentă a unui univers întreg. Tăcerea casei devenise mai grea decât orice cuvânt. Obiectele rămăseseră la locul lor, dar sensul lor se schimbase.
Încercarea de a continua viața nu era un gest de uitare, ci unul de supraviețuire. Dar unele spații ale casei rămăseseră intacte, ca și cum timpul însuși refuzase să intre în ele. Biroul lui Martin era unul dintre aceste spații.
