Casa era tăcută. Nu doar liniștită, ci anormal de lipsită de sunete. Nu se auzea nimic din viața obișnuită a unui loc locuit. Nici pași, nici voci, nici activitate.
Doar o imobilitate care părea să ascundă ceva.
Am intrat cu pași atenți, fără să știu exact ce caut, dar simțind că ceva nu era în regulă. Atmosfera părea să apese pe fiecare gând, ca o presiune invizibilă.
Sunetul din spatele casei
Apoi l-am auzit.
Un sunet surd, repetitiv, venind din spatele casei. Ritmic, aproape mecanic, ca și cum cineva ar fi lucrat cu o urgență care nu suporta amânare.
Nu era un sunet obișnuit pentru un loc de vacanță. Era ceva mai greu, mai profund, mai intenționat.
Fiecare pas spre sursa acelui sunet părea să îmi încetinească respirația, deși nu eram încă pregătită să înțeleg de ce.
